miercuri, 12 decembrie 2012

Vorbeste sufletul

 O alta noapte in care somnul nu vrea sa ma viziteze, defapt gandurile nu vor sa ma lase sa dorm. Iar intr-un final inchid ochii si simt o mana care-mi mangaie parul. Devin speriata si imi este teama sa deschid ochii. Intr-un final parca mai mult obligata am privit in jur. Nu eram in camera mea! Era totul ciudat si necunoscut mie.. Si imediat apar in jurul meu tot felul de oameni,oameni pe care ii cunosteam de care amintirile ma tineau legata. Eram speriata. Ma intrebam tot timpul unde sunt,ce caut eu aici? Vedeam oamenii dragi mie carora eu nu le mai sunt draga,persoane care ma priveau rece si parca fara nicio retinere. Atunci ma intorc cu spatele si realizez a cui era mana fina a carei atingere era plina de dragoste. Asteptam sa imi zica ceva,voiam sa imi zica ceva si glasul ei imi atinge auzul :

  - Dragul meu copil au trecut zile grele si multe de cand nu te-am mai vazut,dar sa stii ca dragostea pe care ti-o port inca de cand ai aparut in pantecul meu nu se va epuiza niciodata. Nu iti mai lasa sufletul calcat in picioare esti inca prea fragila.. Iubeste tot ce traieste sub soare dar invata sa iti cunosti limitele..



  Lacrimile nu imi permiteau sa vorbesc. O vedeam,ii auzeam glasul,o strangeam de mana.. Imi caut putere in adancul sufletului sa ii pot spune ceva ,iar ea imi vorbeste din nou: " Scumpo nu incerca sa imi vorbesti,eu stiu tot ce simti,iti cunosc sufletul la fel cum iti stiu si slabiciunile. Lacrimile tale ma infioara,ma omoara! Numai plange! Draga mea,toti oamenii au defecte si nu trebuie sa ii judeci. Indeparteaza-te de cei care nu sunt demni de tine,care nu iti apreciaza inima. Imi lipsesti,ingerul meu! Dar nu plange pentru ca de fiecare data cand lacrimile tale ating perna, o bucata din suflet mi se desprinde." Si ea a disparut. O strig cu toata puterea si vocea mea disperata rasuna. O privesc departe cum sta si zambeste si imi vegheaza fiecare zi.. si am inceput sa vorbesc singura " dar mama de ce tu nu poti fi mereu langa mine? De ce? " Iar atunci aud o voce fara sa vad vreun chip care incepe sa-mi vorbeasca : " Tu suflet bland si fragil,numai plange! Viata nu iti ia niciodata fara sa iti dea ceva in schimb,dar nu fi prea orbita de durere si de lipsa unei persoane pentru ca sar putea sa pierzi dragostea altora. Putini sunt cei care te iubesc intr-adevar. Dar n-ai inteles tu oare ca un suflet se modeleaza datorita altui suflet? Nu stii tu oare ca cei care te alunga te vor ruga intr-o zi sa te intorci,sa le vorbesti,sa ii ajuti.. Tu te vei intoarce normal! Dar iti vei lovi mai tare sufletul! Stii eu sunt cel care vorbeste,sunt eu,sufletul tau! M-au terminat toate problemele tale,te rog construieste un zid inaintea mea! Si nu lasa sa intre decat pe cei care se chinuie sa ajunga acolo.."

   Am inchis ochii si i-am deschis iar.. Sunt in camera mea! Dar perna e plina de lacrimi. A fost vis? 

6 comentarii:

  1. Postarea asta ma duce cu gandul la piesa sufletul zambea-mandinga.

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte trist, pentru un copil cea mai mare durere este aceea cand nu isi are parintii aproape, dar cum spui si in postarea ta, trebuie sa avem puterea de a privi inainte. Ai mare grija de tine.

    RăspundețiȘtergere
  3. e oribil.. uneori simti ca ramai fara orice putere..

    RăspundețiȘtergere
  4. Mda..am avut si eu nopti din astea...nu puteam dormi caci constiinta avea sa-mi sopteasca multe... ceea ce trebuie sa stim sau ceea ce am vrea sa auzim...

    RăspundețiȘtergere
  5. A fost vis...dar daca perna era in starea aia, clar, si realitate!
    Chiar imi pare rau:|, nu meriti, si sunt sigur de asta.

    RăspundețiȘtergere

inca un gand